Unele lucruri ne indispun foarte tare si chiar daca nu o aratam simtim asta in
adancul inimii si oricunde am fugi si indiferent cu cine am evada gandul ne zboara
la o anumita persoana. Ce sa intampla? Ar trebui sa ne refugiem printre cuvinte
si sa gasim bucuria in ochii acelei persoane? Nu mai pot privi un rasarit fara
ochii rosii si nedormiti.. Si pamantul pe care calc mi se pare aspru.. Si aerul
pe care il respir mi se pare toxic.. Si banca din parc imi provoaca sila si nervi. Ce
fel de viata e asta?! As fi vrut sa cred ca e un cosmar. Trec peste sentimente
fara sa le observ, trec peste ceva foarte puternic si mult praf se asterne peste
mine si.. continui sa trec pur si simplu fluierand peste durerea mea, peste ceea
ce unii numesc “fericire”. De ce??

Cu un ochi in pamant si cu unul in suflet ma indrept spre vesnicul meu refugiu,
ceea ce ma face sa zbor iarasi, ceea ce-mi va da putere sa zambesc cand o sa ma
trezesc, ceea ce-mi da putere sa-mi pastrez putinii prietenii pe care ii am. Macar
ei ma iubesc asa cum sunt, chiar daca nu ma cunosc. Mi-e frica sa nu se prabuseasca
totul peste mine, mi-e frica sa vorbesc pentru ca cineva m-ar putea auzi si mi-e
frica pana la urma sa iubesc? Si chiar si acum stau si mai privesc marul de pe
birou care asteapta sa fie sacrificat, odata cu mine si visele mele.Si atunci?
Merita sa mai speri ? Merita sa mai iubesti ?